Cele mai frecvente leziuni ortopedice la copii și cum să le prevenim

Leziunile ortopedice reprezintă o cauză frecventă de prezentare la urgență în rândul copiilor, în special din cauza activităților fizice intense și a tendinței naturale de explorare. Dezvoltarea scheletului în copilărie este dinamică și fragilă, ceea ce face ca traumatismele să aibă consecințe serioase dacă nu sunt tratate corespunzător. Acest articol își propune să descrie cele mai frecvente tipuri de leziuni ortopedice la copii, metodele de diagnosticare și, mai ales, strategiile eficiente de prevenție.

Factori de risc pentru leziunile ortopedice la copii

Copiii parcurg mai multe etape de dezvoltare motorie, de la mersul nesigur la vârste mici, până la activități sportive solicitante în adolescență. Fiecare etapă vine cu riscuri specifice de traumatisme. De exemplu, copiii mici sunt predispuși la căderi în timpul jocului, în timp ce adolescenții pot suferi leziuni din sporturi de contact sau suprasolicitare.

Un alt factor de risc important este lipsa supravegherii adecvate. Chiar și în medii considerate sigure, cum ar fi locurile de joacă sau grădinițele, accidentele pot apărea în absența unui adult care să intervină la timp. Copiii au reflexe necoordonate și reacții întârziate în fața pericolului.

De asemenea, utilizarea echipamentului sportiv inadecvat sau absența completă a protecției (genunchiere, cască, glezniere etc) contribuie la creșterea riscului de leziuni. Mulți copii practică sporturi fără pregătire fizică prealabilă sau fără o evaluare medicală periodică [1].

În plus, unele activități sportive implică suprasolicitarea unor articulații sau segmente osoase, mai ales dacă nu se respectă pauzele și încălzirea adecvată. Acest lucru poate duce la leziuni de suprasolicitare, cum sunt apofizitele sau tendinitele.

Terenul sau infrastructura poate influența și ea riscul de accidentare. Suprafețele dure, neuniforme sau alunecoase cresc probabilitatea de entorse și fracturi, în special în activități în aer liber. Copiii sunt vulnerabili la condițiile meteorologice, încălțămintea neadecvată sau lipsa aderenței.

Unii copii pot prezenta tulburări de mers sau dezechilibre posturale care, netratate, pot duce la căderi repetate. În acest caz, o evaluare ortopedică periodică poate ajuta la identificarea cauzei și la prevenirea complicațiilor [2].

Un factor ignorat adesea este oboseala. Studiile arată că majoritatea accidentărilor sportive la copii apar în a doua jumătate a antrenamentelor, când nivelul de energie scade și atenția este diminuată. Pauzele regulate și hidratarea sunt măsuri simple, dar eficiente.

Cele mai frecvente leziuni ortopedice la copii

Iată o scurtă trecere în revistă a celor mai frecvente leziuni ortopedice întâlnite de către specialiștii în Ortopedie la copii.

Fracturile

Fracturile reprezintă cel mai frecvent tip de leziune ortopedică la copii. Oasele copiilor sunt mai flexibile decât cele ale adulților, dar pot suferi rupturi, mai ales la nivelul antebrațului, claviculei și cotului. De obicei, fracturile apar în urma căderilor pe braț întins sau a impactului direct.

Una dintre cele mai frecvente fracturi este cea a antebrațului, în special a radiusului distal. Acest tip de fractură apare adesea pe durata activităților recreative, cum ar fi joaca în parc sau sporturi precum fotbal și baschet. Se manifestă prin durere, edem și dificultate la mișcare.

Fractura claviculei este o altă leziune comună, mai ales la copiii mici care cad pe umăr sau direct pe braț. Este adesea diagnosticată clinic, prin palparea unei proeminențe osoase și prin limitarea mișcării membrului afectat.

Fracturile supracondiliene ale humerusului, frecvente la copiii sub 10 ani, sunt mai grave, necesitând adesea tratament ortopedic specializat sau chiar intervenție chirurgicală. Complicațiile pot include afectarea nervilor sau a vaselor de sânge din zonă.

Un tip special de fractură pediatrică este „fractura în lemn verde”, în care osul se rupe parțial, asemeni unei ramuri verzi. Aceasta apare datorită elasticității crescute a oaselor copiilor. Tratamentul presupune, de regulă, imobilizare fără intervenții invazive.

Diagnosticarea corectă a unei fracturi presupune realizarea unei radiografii. În unele cazuri, pot fi necesare și investigații suplimentare, mai ales dacă simptomele persistă în absența semnelor clare la radiografie [3].

Tabel: Tipuri frecvente de fracturi la copii

Tip de fractură	Vârsta tipică	Localizare	Cauză comună
Fractura radiusului distal	6–12 ani	Antebraț	Cădere pe braț întins
Fractura claviculei	<7 ani	Umăr	Cădere pe umăr sau braț
Fractură supracondiliană	4–10 ani	Cot (humerus distal)	Cădere pe cot sau braț întins

Recuperarea completă necesită monitorizare atentă, respectarea duratei de imobilizare și, uneori, kinetoterapie pentru a recăpăta mobilitatea.

Entorsele și luxațiile

Entorsa gleznei este printre cele mai frecvente leziuni ortopedice minore, dar nu trebuie subestimată. Aceasta apare adesea în timpul alergării sau săriturilor, când piciorul se răsucește anormal. Simptomele includ durere, umflătură și imposibilitatea de a călca pe piciorul afectat.

Luxațiile sunt mai rare decât entorsele, dar mai grave. Acestea presupun deplasarea completă a unei articulații, cum ar fi umărul sau cotul, în afara poziției normale. La copii, luxațiile sunt adesea rezultatul unei tracțiuni puternice sau al unui traumatism direct.

O formă frecventă de luxație la copii mici este „cotul bonelor” (subluxația capului radial), care apare când copilul este tras brusc de mână. Se manifestă prin imposibilitatea de a întinde brațul și poziționarea acestuia lipit de corp. Luxația de genunchi apare ca urmare a activităților sportive care presupun opriri și răsuciri bruște.

Diagnosticul de entorsă sau luxație presupune examen clinic și, uneori, imagistică pentru excluderea fracturii. Entorsele ușoare pot fi tratate prin metoda RICE (Rest, Ice, Compression, Elevation), în timp ce luxațiile necesită reducere medicală.

Deosebirea între entorsă și fractură poate fi dificilă, motiv pentru care orice accidentare cu durere semnificativă și imobilitate trebuie evaluată de un medic. Unele entorse pot masca leziuni ligamentare serioase.

Prevenirea entorselor presupune o bună coordonare musculară, încălzire înainte de efort și folosirea unui echipament adecvat, inclusiv încălțăminte sportivă de calitate. La copiii predispuși, entorsele pot preveni recidiva [4].

Complicațiile netratate pot include instabilitatea articulară cronică, care afectează performanța fizică și calitatea vieții pe termen lung. Recuperarea activă este esențială în acest sens.

Leziuni de cartilaj de creștere

Cartilajele de creștere sunt zonele moi de la capetele oaselor lungi unde are loc creșterea osoasă la copii. Aceste structuri sunt esențiale pentru dezvoltarea normală, dar sunt și extrem de vulnerabile la traumatisme. Leziunile fizare pot afecta permanent alinierea sau lungimea osului afectat.

Leziunile la acest nivel apar cel mai frecvent în zona încheieturii mâinii, genunchiului și gleznei. Pot fi rezultatul unei căzături, a unei lovituri directe sau a unei răsuciri anormale a articulației. Simptomele sunt similare cu cele ale unei entorse sau fracturi: durere, edem, dificultăți de mișcare.

Clasificarea Salter-Harris este folosită pentru a încadra severitatea leziunilor fizare. Există cinci tipuri principale, de la traumatisme minore fără deplasare (tip I) până la leziuni severe care implică și osul (tip V). Tratamentul variază în funcție de gravitate – de la imobilizare simplă până la intervenții chirurgicale.

Un risc major al acestor leziuni este oprirea parțială sau totală a creșterii osoase în zona afectată. Dacă nu sunt tratate corect, pot apărea deformări, scurtări ale membrelor sau deviații angulare.

Diagnosticul corect este adesea dificil în stadiile inițiale. Radiografiile pot părea normale în leziunile Salter-Harris de tip I, motiv pentru care este importantă monitorizarea clinică și, uneori, imagistica prin RMN.

Recuperarea necesită control ortopedic periodic, iar în unele cazuri, copilul poate avea nevoie de fizioterapie pentru a recăpăta mobilitatea articulației. Leziunile severe pot necesita corecții chirurgicale ulterioare [4].

Prevenția presupune evitarea suprasolicitării segmentelor osoase, în special în sporturile care implică mișcări repetate (gimnastică, alergare, baschet). Evaluările ortopedice regulate pot ajuta la depistarea precoce a complicațiilor.

Tabel: Clasificarea Salter-Harris (scurtă)

Tip	Descriere	Risc de afectare a creșterii
I	Fără afectare osoasă	Mic
II	Fiză + metafiză	Moderat
III	Fiză + epifiză	Ridicat
IV	Toate structurile	Foarte ridicat
V	Compresie fiză	Extrem

Leziuni sportive specifice

Copiii activi, implicați în sporturi de performanță sau recreative, pot dezvolta leziuni ortopedice legate de suprasolicitare, denumite și „overuse injuries”. Acestea apar atunci când țesuturile musculo-scheletale nu au suficient timp să se refacă între sesiuni de efort.

Una dintre cele mai cunoscute afecțiuni este boala Osgood-Schlatter, care afectează tuberozitatea tibială, zona unde tendonul rotulian se inseră pe tibie. Se manifestă prin durere anterioară la genunchi, mai ales la urcatul scărilor sau sărituri.

Alte leziuni frecvente includ apofizitele – inflamații ale punctelor de creștere de pe os, adesea cauzate de tracțiuni repetate exercitate de mușchi. Apofizita calcaneană (boala Sever) este tipică pentru copiii care aleargă mult sau practică fotbal.

Tendinitele sunt mai rare la copii, dar pot apărea în adolescență, mai ales în sporturi repetitive precum tenisul sau înotul. Tendonul lui Ahile este o zonă frecvent afectată.

Un alt exemplu este sindromul de stres tibial (shin splints), care provoacă dureri difuze pe partea anterioară a gambei, frecvent întâlnite la alergători sau în sporturile care implică sărituri frecvente.

Prevenția acestor leziuni presupune o bună planificare a antrenamentelor: încălzire adecvată, perioade de odihnă și alternanța activităților pentru a evita suprasolicitarea unui singur segment corporal.

Intervenția precoce este esențială. Ignorarea durerii sau continuarea activităților poate agrava problema și poate duce la pauze îndelungate de la sport. Fizioterapia, stretchingul și masajul terapeutic sunt utile în recuperare p5[.

Educația antrenorilor și părinților cu privire la semnele precoce ale suprasolicitării este crucială pentru menținerea unei dezvoltări sănătoase a copilului sportiv.

Scolioza și alte deformări posturale cauzate de traumatisme

Deși scolioza este adesea idiopatică, anumite traumatisme sau asimetrii musculare pot duce la dezvoltarea unor deviații posturale la copii. Traumatismele repetate sau dezechilibrul muscular pot contribui la apariția deviațiilor ale coloanei vertebrale.

Scolioza post-traumatică poate apărea după fracturi vertebrale, entorse ale coloanei sau dezechilibre musculare persistente. Este importantă diferențierea de scolioza congenitală sau idiopatică.

Copiii care suferă leziuni ale bazinului sau picioarelor pot dezvolta compensații posturale, cum ar fi șolduri inegale sau deviații ale coloanei lombare. Acestea pot duce în timp la dureri cronice și deformări.

O postură incorectă după un traumatism (de exemplu, sprijin pe un singur picior din cauza durerii) poate deveni obișnuință și se poate transforma într-o deviație permanentă. Kinetoterapia timpurie este esențială pentru corectare.

Evaluările periodice ale posturii, mai ales după leziuni majore, sunt necesare pentru a preveni instalarea complicațiilor. Acestea includ testări ortopedice, analize de mers și, în unele cazuri, radiografii [2[.

Tratamentul poate include exerciții de corecție posturală, purtarea de orteze sau pantofi ortopedici și, în cazuri severe, intervenție chirurgicală. Fizioterapia corectă poate preveni progresia curburii coloanei.

Tabel: Semne de alarmă pentru deviații posturale

Semn observabil	Posibilă cauză ortopedică
Un umăr mai jos	Scolioză sau dismetrie pelvină
Sprijin unilateral pe un picior	Durere, fractură netratată
Înclinare laterală a trunchiului	Compensație după accident

Diagnostic și evaluare în leziunile ortopedice la copii

Diagnosticul corect al leziunilor ortopedice este esențial pentru evitarea complicațiilor. Orice durere persistentă, umflare sau limitare funcțională la un copil ar trebui investigată, chiar dacă aparent accidentul a fost minor.

Examenul clinic ortopedic include inspecția, palparea, testarea mobilității și evaluarea simetriei. La copii, este importantă și observarea mersului și a mișcărilor spontane.

Radiografia rămâne metoda principală de diagnostic în cazurile de fracturi. Totuși, unele leziuni, cum sunt cele fizare sau tendinitele, pot necesita RMN sau ecografie musculo-scheletală.

Ecografia este o metodă sigură și neiradiantă, utilă în diagnosticarea leziunilor de părți moi (ligamente, tendoane) și în evaluarea vânătăilor sau edemelor. Este foarte potrivită pentru copii datorită noninvazivității.

RMN-ul oferă detalii excelente despre cartilaje, fize și structuri adiacente. Este indicat în cazuri complicate sau neclare, precum dureri persistente fără leziune osoasă vizibilă.

Uneori, testele de laborator sunt necesare pentru a exclude cauze infecțioase sau inflamatorii, în special dacă durerea este însoțită de febră sau simptome sistemice [3].

Evaluarea post-traumatică trebuie completată cu un plan de recuperare individualizat, adaptat vârstei copilului, tipului de leziune și gradului de activitate fizică anterior.

Cum previi leziunile ortopedice la copii?

Prevenția joacă un rol central în reducerea incidenței leziunilor ortopedice la copii. În mediul familial, părinții trebuie să creeze un spațiu sigur pentru joacă, să elimine obstacolele și să supravegheze copiii în timpul activităților fizice.

În școli, este esențial ca echipamentele de joacă și sălile de sport să respecte normele de siguranță. Educatorii ar trebui să fie instruiți în acordarea primului ajutor și în recunoașterea semnelor de leziune.

Copiii care practică sporturi trebuie echipați corespunzător. Cască, protecții pentru genunchi și coate, glezniere – toate contribuie la protejarea zonelor vulnerabile. Încălțămintea sportivă trebuie să fie adaptată activității respective.

Încălzirea și stretching-ul înainte de efort sunt măsuri simple, dar esențiale pentru prevenirea leziunilor. De asemenea, antrenamentele trebuie adaptate vârstei și nivelului de dezvoltare al copilului.

Pauzele regulate și variația activităților fizice ajută la prevenirea leziunilor de suprasolicitare. Antrenamentele intense trebuie alternate cu perioade de refacere.

Un consult ortopedic anual, mai ales în cazul copiilor sportivi, este recomandat pentru a identifica eventuale dezechilibre sau anomalii în dezvoltare. Evaluarea posturală este utilă și în cazul copiilor sedentari.

Educația este cheia – copiii trebuie învățați să comunice disconfortul și să nu ignore durerea. Părinții și antrenorii trebuie să încurajeze o cultură a sportului sigur, nu a performanței cu orice preț [4].

Leziunile ortopedice la copii sunt frecvente, dar în majoritatea cazurilor pot fi prevenite prin măsuri simple și atitudine responsabilă. Fracturile, entorsele, leziunile fizare sau cele cauzate de suprasolicitare necesită diagnostic corect și intervenție promptă. Prevenția, educația și supravegherea joacă un rol esențial în menținerea sănătății ortopedice în copilărie. O abordare multidisciplinară, care implică părinți, medici, antrenori și educatori, este ideală pentru protejarea copiilor și sprijinirea unei dezvoltări armonioase și sigure.

Disclaimer: Informațiile din acest articol nu înlocuiesc consultul medical sau recomandările specialistului.

Surse: