”Există anumite experiențe cruciale care ne smulg din starea cotidiană orientându-ne către starea de asumare conștientă a ființei. Între aceste experiențe cruciale, moartea rămâne experiența inegalabilă: moartea este condiția care face posibilă viața autentică” – Irvin D. Yalom
Orice amenințare la adresa sănătății, integrității și vieții propriei persoane sau a persoanelor dragi/apropiate, ne zbârlește tuturor pielea, ne umple de groază, indiferent de care parte a baricadei suntem. Iar amenințarea cu un diagnostic incurabil, amenințarea cu moartea este, poate, cel mai evitat subiect. Este subiectul pe marginea căruia se emit cele mai multe platitudini și vorbe goale de către cei care sunt în afara situației, este subiectul care ne umple pe toți de frică și care literalmente ne poate ”pune pe fugă” – câți dintre noi suntem mai tentați să ne găsim justificări decât să mergem în vizită la o persoană sau aparținătorii unei persoane care a fost diagnosticată cu cancer? Dacă pentru apropiați este un subiect atât de terifiant, oare cum este pentru cei afectați de această boală?
Preocuparea noastră pentru moarte și felul în care ne raportăm la ea sunt, din punctul meu de vedere, atât personal cât și profesional, cele mai importante și profunde aspecte de integrat în personalitatea noastră fiind, totodată și cele mai dificil de înțeles și acceptat. De înțelegerea și integrarea acestor aspecte depinde modul în care ne trăim viața dar, și mai important, de modul în care ne raportăm la o situație de criză care ne poate amenința viața.
Angoasa de moarte apare în conștiința noastră încă de timpuriu iar pe parcursul vieții consumăm o bună parte din energia noastră pentru a o înăbuși, pentru a o reduce la tăcere. De când suntem mici începem să aflăm că totul este trecător deci totul se termină în același timp în care ne dăm seama că, în ciuda acestui adevăr și a temerii pe care o generează, trebuie să trăim. Așa că apare tendința aproape firească de a nega finalitatea. Se spune, iar viața argumentează în fiecare clipă, că singura certitudine a vieții este aceea că murim. Nu știm când și nu știm cum dar știm, unii mai conștient, alții mai puțin conștient, că vom muri. Conștientizarea faptului că suntem trecători, finiți, poate fi o motivație pentru o viață trăită plenar sau o scuză pentru o viață înfrânată și plină de regrete. Irvin D. Yalom spune, în acest sens, că mulți oameni ”refuză împrumutul vieții de teama datoriei morții”. Câți dintre noi putem spune că am trăit astfel încât să-i lăsăm morții doar ”un castel ars până la temelii” așa cum se exprimă unul dintre personajele lui Nikos Kazantsakis?
Majoritatea privim moartea ca pe un rău greu de acceptat și nu ca pe o condiție intrinsecă a vieții. Iar frustrarea neputincioasă dată de conștientizarea faptului că nu o putem controla ne face să investim mult din energia noastră pentru a o nega sau a o plasa în afara noastră, ocupându-ne excesiv cu lucruri care să ne distragă. În același timp, anxietatea dată de lipsa de control asupra morții ne face să ne mutăm încercările de control asupra vieții și să ne consumăm energia și timpul încercând să controlăm viața în loc să o trăim – facem lucrurile îngreunați de teama morții și nu ușurați de bucuria vieții – ceea ce ne umple de anxietate, frustrare și regret și ne face și mai neputincioși atât în fața vieții cât și a morții. Pentru claritate folosesc exemplul foarte general al unui anxios care își planifică în detaliu mișcările oricărei acțiuni/experiențe iar după ce a realizat-o (dacă a realizat-o și nu a evitat/amânat) se simte o clipă ușurat că a scăpat, ca apoi să fie iar cuprins de anxietatea următoarei mișcări și nicidecum bucuros că a reușit.
Le spun deseori oamenilor cu care lucrez că teama de moarte (care apare în viața noastră și fără un diagnostic incurabil sub diverse forme mascate – anxietate cu atacuri de panică, fobii, ipohondrii, dependența de muncă etc.) are mai mult de a face cu o viață netrăită plenar. Este teama că pierdem experiențe pe care nu am avut curajul să le trăim, regretul pentru lucrurile pe care nu le-am făcut sau spus gândindu-ne că…”mai avem timp”, ”nu e momentul încă”, ”nu sunt pregătit”, ”asta mai poate aștepta” iar când suntem puși în fața certitudinii că timpul despre care ne amăgeam că este infinit este, totuși, finit, suntem zguduiți, șocați și uneori în loc să ne conservăm energia pentru a face față cât mai bine situației ne-o îngreunăm și mai mult căzând pradă furiei, disperării, neputinței, sentimentului de nedreptate și trădare dar și regretelor.
Cei care au negat adevărul fundamental al vieții, acela al finalității și și-au amânat viața pentru că era destul timp, sunt cei care puși brutal în fața certitudinii finalității se vor întreba DE CE ACUM? Iar cei care au negat prin plasarea în exterior (moartea/un diagnostic incurabil e ceva ce se întâmplă altora) – un alt mecanism de negare care ne face să credem în mod irațional că avem un statut special – sunt cei care puși în această situație limită se vor întreba ”DE CE EU?”
Am făcut această introducere despre moarte pentru că, așa cum am amintit și mai sus, felul în care ne raportăm la ea ne poate dicta atât calitatea și profunzimea experiențelor vieții în absența unor situații limită dar și capacitatea de a întâmpina, accepta și trăi situațiile limită care amenință viața.
Câți dintre noi însă avem norocul să ne fi fost ”predată” corect lecția despre moarte? Copiii, din păcate, sunt fie supra-expuși la aceasta realitate a vieții într-un mod inadecvat prin prezența la toate înmormântările neamului, la ritualurile de bocire, la parastase repetate, la discuții fataliste sau accidental, fără a li se oferi apoi explicații pe înțelesul lor sau suportul emoțional adecvat, fie sunt supra-protejați de această realitate prin evitarea completă a subiectului (peștișorul mort înlocuit cu unul identic) sau folosirea de minciuni (cățelul mort este de fapt ”fugit de acasă”) sau explicații magice iar când se întâmplă să audă în afara familiei despre moarte rămân cu ideea că este ceva ce li se întâmplă doar altora.
O altă lecție ”predată incorect” care îngreunează și mai mult situația unei persoane cu diagnostic incurabil este – boala ca o pedeapsă care-l face pe cel în cauză să se întrebe ”De ce eu? Cu ce am greșit?”, consumându-i energia atât de necesară cu sentimente de confuzie, îndoială, vinovăție.
Un diagnostic de cancer, mai ales dacă are un prognostic nefavorabil, este o lovitură îngrozitoare în sine – se năruie totul în jurul persoanei, conștientizează că, de fapt, nu are control absolut deloc și tot ce credea că este sigur și cert s-a spulberat. Pe lângă frică și furie (acestea fiind poate cele mai clare emoții) este învălmășit de un amestec dens, apăsător și confuz de neputință, tristețe, disperare, nedreptate, trădare, regret, frustrare, pierdere, lipsă de speranță, sentimentul că este pedepsită și poate tot felul de alte sentimente care pot alterna cu ”raze de speranță” care însă sunt volatile, amăgitoare, intensificând disperarea care le urmează. Dacă pe lângă această lovitură se adaugă și o raportare inadecvată la moarte, ca cea de care am amintit mai sus, resursele persoanei sunt suprasolicitate la maxim iar sprijinul emoțional adecvat din partea familiei este absolut necesar. Las în continuare câteva sugestii de abordare pentru familie și cei apropiați fără pretenția că sunt o ”rețetă a succesului”. Aceste sugestii trebuie coroborate cu particularitățile persoanei căreia i se adresează dar și cu particularitățile celui care le aplică și a relației existente între cele două părți.
O persoană într-o asemenea situație NU are nevoie ca aparținătorii să fie mai afectați decât ea pentru că toată energia care îi este necesară pentru a face față situației va fi deplasată spre consolarea celor dragi și/sau vinovăția că îi face să sufere prin boala ei.
O persoană într-o asemenea situație ARE NEVOIE SĂ POATĂ VORBI DESCHIS despre realitatea ei și ceea ce simte în raport cu ea fără teama sau vinovăția de a-i fi afectat pe cei dragi (adulți).
O persoană într-o asemenea situație ARE NEVOIE SĂ EXPRIME TOT CARUSELUL EMOȚIONAL, NU are nevoie să i se spună cum ar fi mai bine să simtă sau să gândească sau să fie făcută să se simtă vinovată pentru felul în care simte și gândește pentru că se va simți neînțeleasă și se va izola iar sentimentul singurătății este cu atât mai dureros în aceste condiții.
O persoană într-o asemenea situație ARE NEVOIE SĂ VORBEASCĂ DESCHIS DESPRE MOARTE fără rezerva că aparținătorii vor fi deranjați de acest subiect.
O persoana într-o asemenea situație NU are nevoie să i se spună că va fi bine atâta timp cât prognosticul este clar negativ. Nu trebuie forțată să fie optimistă sau să gândească pozitiv pentru că, dacă o va face, va fi doar de dragul familiei iar asta îi va consuma din energie, o va frustra și o va face să se simtă neînțeleasă, ceea ce poate duce la izolare. În cazul în care persoana bolnavă nu dorește să vorbească despre ce simte NU TREBUIE FORȚATĂ COMUNICAREA, i se arată doar disponibilitatea de a o asculta lăsându-i libertatea de a alege momentul.
În concluzie, o persoană bolnavă de cancer cu un prognostic negativ are nevoie de toată atenția, înțelegerea, empatia, compasiunea și acceptarea adulților din mediul familial și amical.
Având în vedere cerințele complexe de suport emoțional dar deseori și fizic din partea aparținătorilor, alături de impactul unui diagnostic incurabil al cuiva drag, care este mai mult decât tulburător și copleșitor, este evidentă nevoia de suport emoțional și în cazul lor. Este chiar indicat să caute sprijin de specialitate pentru că iminența morții cuiva drag, în afară de durerea firească, poate activa propria angoasă de moarte, neputința sau vinovăția care pot afecta atitudinea și dialogul cu persoana suferindă diminuând calitatea sprijinului oferit.
Pe lângă sprijinul venit din partea familiei și prietenilor, atunci când este posibil și dorit, persoana bolnavă poate apela ea însăși la un ajutor psihologic de specialitate. În primul rând pentru că se poate simți mult mai liberă să fie sinceră și deschisă în privința a ceea ce simte pentru că știe că nu este nimeni afectat de dezvăluirile ei (mai ales în familiile în care există copii și exprimarea durerii este atenuată de dragul lor sau în familiile în care există părinți în vârstă, care nu pot accepta că le supraviețuiesc copiilor). În al doilea rând, în cabinetul unui psihoterapeut, se poate discuta deschis despre moarte și, mai mult decât atât, se poate și interveni pentru a schimba perspectiva asupra ei, lucru care poate ușura suferința psihologică a persoanei pentru că, așa cum sugera Viktor E. Frankl, ”chiar dacă nu putem schimba circumstanțele, avem mereu libertatea de a alege atitudinea în privința lor„. Aici apare prima provocare care poate fi o oportunitate de schimbare: conștientizarea libertății interioare de a alege felul în care se raportează la o situație limită pe care nu o poate schimba. Poate rămâne pasivă – De ce eu? De ce acum? -, atitudine care o ține captivă în neputință sau poate decide liber să folosească conștiința morții ca un catalizator pentru creșterea personală, atitudine care o orientează spre ceva ce poate face dându-i un sentiment de putere și libertate interioară.
Dacă în absența conștiinței morții își permitea să se lase distrasă de griji mărunte, cotidiene, acum este provocată să se uite mai în profunzimea vieții și ființei. Dacă înainte își permitea să piardă timpul acum este provocată să-și analizeze viața și regretele și să pună în aplicare, pe cât posibil, cât mai multe din lucrurile nefăcute. Dacă înainte pierdea timpul cu resentimente, acum poate accesa iertarea pentru propria eliberare. Dacă înainte nu aprecia și nu se bucura de lucrurile mărunte, acum este provocată să se bucure de fiecare răsărit de soare. Dacă înainte mintea îi era copleșită de anxietăți din viitor sau regrete din trecut acum este provocată să rămână în prezent.
Aceste aspecte, care îi dau profunzime și autenticitate vieții prin schimbarea perspectivei, ajută și la scăderea nivelului de stres, ceea ce face mai tolerabile neplăcerile fizice.
Se trece, astfel, de la o ”lovitură cruntă a sorții”, a cărei victimă era, la oportunitatea pe care i-o oferă aceasta pentru a trece la o formă de existență mai înaltă, mai profundă și mai autentică.
Un sens încă și mai profund poate fi dat de dorința de a transmite celor dragi un mod demn a privi, folosi și primi moartea, ar putea ”predea corect lecția despre moarte”, astfel încât acestora să le fie mai ușor când vor ajunge și ei la finalul vieții.
PSIH. SIRU ALEXANDRA
Psiholog
