Abecedarul Hepatitei

În fiecare an, Organizația Mondială a Sanătății marchează la 28 iulie Ziua mondiala a Hepatitei. Infecțiile hepatice pot fi rezultatul unei palete largi de viruși dintre care virușii hepatici (A,B,C,D,E) reprezintă majoritatea cauzelor, însă alături de ei sunt implicate și alte surse virale (virus Epstein Barr, citomegalovirus, herpex simplex, adenovirus).

Infecția hepatică A este cauzată de virusul hepatitic A. Oamenii sunt cunoscuți ca singurul rezervor al virusului. Infecția cu virusul hepatic A este, în general, autolimitată și nu conduce la cronicizare, existând însă și forme fulminante (în mai puțin de 1% din cazuri). De reținut că infecția conferă imunitate ulterioară și poate fi prevenită prin vaccinare.

Hepatita A se transmite prin contactul cu o persoană infectată, prin consumul de apă sau alimente contaminate (fructe de mare, legume insuficient prepararate sau care sunt manipulate de o persoană infectată), transfuzii de sânge sau utilizarea de droguri. Nu s-a descris transmiterea de la mama la făt.

Infecția cu hepatita A este raspândită în toata lumea și se estimează aproximativ 1,4 milioane de cazuri pe an. Manifestarile clinice sunt variabile de la forme asimptomatice până la forme fulminante care conduc la insuficiență hepatică (în mai putin de 1% din cazuri).

Simptomele apar după o perioadă de incubație de aproximativ 28 de zile (cu o marjă între 15 și 50 de zile) și constau în debut abrupt de greață, vărsături, anorexie, febră, stare generală alterată și durere abdominală. După câteva zile apar urinile hipercrome (închise la culoare) și scaune decolorate, urmate de icter (colorație galbenă a pielii) care durează și după remiterea simptomelor și prurit (mâncărime a pielii). Examenul clinic evidențiază hepatomegalie, durere în hipocondrul drept, uneori splină mai mare și erupții cutanate sau dureri articulare. La femeile însărcinate există un risc de naștere prematur și complicații ale fătului.

Probele paraclinice evidentiază valori mult crescute ale transaminazelor (TGO/TGP – de ordinul a miilor de unități), bilirubinei totale și fosfatazei alcaline. Persoanele infectate sunt contagioase în timpul perioadei de incubație și aproximativ încă o saptămână după apariția icterului.

Diagnosticul este confirmat prin detecția de Anticorpi anti HAV tip Ig M, iar apariția anticorpilor de tip Ig G indică apariția imunității. Tratamentul hepatitei A este doar suportiv deoarece infecția este autolimitantă, doar formele fulminante necesitând terapie suportivă și uneori chiar transplant hepatic.

Cel mai impotant lucru este prevenția prin folosirea măsurilor igienice (spălatul mâinilor, nefolosirea apei în zonele cu deficiențe de igienă, prepararea adecvată a a alimentelor etc.).

Vaccinarea este, de asemenea, indicată pentru prevenirea apariției infecției.

Hepatita cu virusul hepatic B reprezintă o importantă problemă de sănătate. OMS a estimat că în 2019, în lume existau aproximativ 298 milioane de purtători de virus B, 1.5 milioane de noi infecții pe an și o rată de mortalitate de 820.000 persoane (prin complicațiile cirozei hepatice și carcinomului hepatocelular).

Hepatita B este transmisă de la pacientul infectat la cel care nu este imun. Modul de transmitere este diferit, în funcție de aria geografică. Astfel, în ariile cu prevalență mare, transmiterea de la mama la făt (nu prin alaptare) este predominantă, iar în zonele cu prevalență intermediară, transmiterea pe orizontală la vârstele tinere (prin contact sexual sau administrare de droguri) este dominantă. Transfuzia reprezintă și ea o cale de transmitere în anumite țări.

Din punctul de vedere al manifestarilor clinice, acestea variază în afectarea acută fașă de cea cronică. Aproximativ 70% din pacienții cu infecție acută cu virus B au o hepatită sublinică sau anicterică, doar 30 % prezentând icter. Hepatita fulminantă este foarte rară (aproximativ 01-0,5%).

Perioada de incubație este variabilă, între 1 și 4 luni. În perioada debutului clinic poate să apară durere în hipocondrul drept, anorexie, greață, icter (care dispare treptat în urmatoarele 3 luni).

Probele de laborator evidențiază valori crescute ale transaminazelor (TGP,TGO), uneori bilirubina crescută, valorile normalizându-se în 1-4 luni. Persistența valorilor crescute peste 6 luni poate indica o progresie spre hepatita cronică. Testele serologice (Ag Hbs, Ag Hbe, Anti Hbe, Anti Hbc Ig M, ADN-VHB și Anti Hbs) ajută la o stadializare corectă a infecției.

Tratamentul hepatitei acute cu virus B este suportiv, doar în cazurile de forme mai severe (icter prelungit, tulburări de coagulare, semne de encefalopatie) unde se indică supraveghere în spital. Hepatita cronică cu virus B, ciroza hepatică sau cancerul hepatocelular reprezintă modalități de evoluție a infecției virale. Un lucru important este posibilitatea de prevenire a infecției cu virus B folosind vaccinarea.

Hepatita virală D este cauzată de un virus care necesită prezența virusului B pentru a se multiplica. Infecția poate să se producă simultan cu cea cu virus B (coinfecție) sau poate apărea la un pacient deja infectat cu hepatită cronică B (suprainfecție). Simptomatologia nu este diferită de cea produsă de infecția cu virusul B.

Evoluția către infecția cronică este similară cu cea dată de virusul B în cazul coinfecției însă, în cazul suprainfecției care apare la un pacient deja cu hepatita cronică, riscul de afectare mai severă este mai mare.

Diagnosticul se pune în urma testelor de laborator care evidențiază prezența ARN-VHD, Ag HD și Anti HVD.

Hepatita virală cu virus E este un alt tip de infecție virală cu o distribuție globală, dar cu modalități de transmitere diferite în funcție de zona geografică. Astfel, ea se transmite prin utilizarea de alimente sau apă contaminată, trasfuzii de sânge și de la mamă la făt.

Perioada de incubație este între 15 și 60 de zile. Maoritatea pacienților este asimptomatică și ușor simptomatică. La cei simptomatici se întâlnește icter, stare de rău, anorexie, greață, vărsături, febră și hepatomegalie. Probele de laborator evidențiază creșterea enzimelor hepatice, bilirubinei. Tratamentul este, în general, simptomatic însă, în cazul pacienților imunodeprimați, se poate administra tratament antiviral.

Hepatita virală poate să fie și rezultatul infecției cu virusul G. Infecția are o distribuție globală cu o prevalență mai mare în SUA. Diagnosticul se pune prin țesutul GVB-C ARN.

Hepatita determinată de virus C reprezintă una dintre principalele cauze de hepatită cronică de ficat. O evaluare precisă a extinderii globale este dificil de apreciat din cauza subdiagnosticării, subraportării și a limitărilor de supraveghere în anumite țări. În 2022, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a raportat 58 milioane de pacienți cu infecție cronică și aproximativ 1,5 milioane de noi infecții pe an.

Modalitățile de transmitere sunt multiple, cea mai frecventă fiind prin contact cu sânge infectat (utilizatori de droguri, transfuzii de sânge, tatuaje etc). Transmiterea prin contact sexual este mai puțin frecventă, fiind mai mare la cei cu infecție HIV.

Din punct de vedere clinic, majoritatea pacienților cu infecție acută sunt asimptomatici. În cazuri rare pot apărea icter, greață, urini hipercrome și durere în zona dreaptă a abdomenului superior. În cazul pacienților simptomatici, acestea apar între 2 și 26 de săptămâni de la expunerea la virus și durează între 2 și 12 săptămâni.

Probele de laborator evidentiază o creștere de 10-20 de ori mai mare a transaminazelor și uneori a valorilor bilirubinei. Diagnosticul necesită confirmarea testelor tip Anti HCV prin evidențierea ARN-HCV. Tratamentul este făcut cu medicație antivirală sub supravegherea medicul infecționist pentru a preveni cronicizarea infecției hepatice (infecția cu virus hepatic C având cel mai mare risc de hepatită cronică și cancer hepatic, dintre infecțiile cu viruși hepatici).

Ficatul este un organ complex și indispensabil organismului, responsabil de funcțiile metabolice, de detoxifiere și de funcțiile sistemului imunitar. Să avem grijă de el!