Gleznă și picior - Centrul de Ortopedie și Chirurgie Sportivă
Tratamente avansate, recuperare rapidă și îngrijire personalizată
Afecțiuni și soluții gleznă și picior
Entorsele de gleznă sunt traumatisme in urma carora ligamentele care tin oasele gleznei (tibia, peroneul și talusul) impreuna se pot intinde sau rupe. Aceste ligamente stabilizeaza glezna. Cel mai frecvent se rup ligamentele din partea laterala a gleznei.
Simptome
Principalele simptome ale entorselor de gleznă pot include:
•Durere: Durerea in jurul gleznei poate fi resimțită imediat după accidentare si poate varia de la o jena dureroasa la o durere acuta, in functie de gravitatea entorsei .
•Tumefiere: Glezna poate creste in volum, mai ales in partea laterala
•Limitarea mișcării: Dificultate sau durere la mobilizarea gleznei
•Instabilitate: Senzatia ca pacientul nu-si mai poate tine echilibrul piciorul afectat
Metode de diagnostic
Diagnosticul entorselor de gleznă poate fi stabilit prin:
1.Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele accidentării și va efectua o examinare clinică pentru a evalua durerea, tumefiere și stabilitatea gleznei.
2.Radiografii : Pot fi efectuate pentru a exclude fracturile osoase sau alte leziuni asociate cu accidentarea.
Mijloace de tratament
Tratamentul entorselor de gleznă poate include:
1. Reapus și Gheață: Aplicarea gheții și repausul relativ pentru a reduce inflamația și durerea.
2. Compresie și Elevație: O fasa elastica in jurul gleznei si piciorul ridicat pe o perna poate ajuta la reducerea tumefierii și a durerii.
3. Imobilizare: Imobilizarea intr-o orteza specifica pentru a menține glezna într-o poziție stabilă poate facilita vindecarea ligamentelor.
4. Fizio-kinetoterapie: Fizioterapia ajuta la reamiterea edemului, iar kinetoterapie este utilă pentru a restabili forța, mobilitatea și stabilitatea articulației gleznei.
5. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoarelor nonsteroidiene (AINS) sau analgezice controlaleaza inflamația și durerea.
Concluzie
Entorsele de gleznă sunt leziuni comune care necesită gestionare corespunzătoare pentru a preveni instabilitatea cronică și complicațiile acesteia. Tratamentul precoce și adecvat, care include rapausul, gheață, compresie, elevație, imobilizare și recuperarea medicala, este crucial pentru vindecarea și refacerea articulației gleznei.
Simptome
Principalele simptome ale entorselor de gleznă pot include:
•Durere: Durerea in jurul gleznei poate fi resimțită imediat după accidentare si poate varia de la o jena dureroasa la o durere acuta, in functie de gravitatea entorsei .
•Tumefiere: Glezna poate creste in volum, mai ales in partea laterala
•Limitarea mișcării: Dificultate sau durere la mobilizarea gleznei
•Instabilitate: Senzatia ca pacientul nu-si mai poate tine echilibrul piciorul afectat
Metode de diagnostic
Diagnosticul entorselor de gleznă poate fi stabilit prin:
1.Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele accidentării și va efectua o examinare clinică pentru a evalua durerea, tumefiere și stabilitatea gleznei.
2.Radiografii : Pot fi efectuate pentru a exclude fracturile osoase sau alte leziuni asociate cu accidentarea.
Mijloace de tratament
Tratamentul entorselor de gleznă poate include:
1. Reapus și Gheață: Aplicarea gheții și repausul relativ pentru a reduce inflamația și durerea.
2. Compresie și Elevație: O fasa elastica in jurul gleznei si piciorul ridicat pe o perna poate ajuta la reducerea tumefierii și a durerii.
3. Imobilizare: Imobilizarea intr-o orteza specifica pentru a menține glezna într-o poziție stabilă poate facilita vindecarea ligamentelor.
4. Fizio-kinetoterapie: Fizioterapia ajuta la reamiterea edemului, iar kinetoterapie este utilă pentru a restabili forța, mobilitatea și stabilitatea articulației gleznei.
5. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoarelor nonsteroidiene (AINS) sau analgezice controlaleaza inflamația și durerea.
Concluzie
Entorsele de gleznă sunt leziuni comune care necesită gestionare corespunzătoare pentru a preveni instabilitatea cronică și complicațiile acesteia. Tratamentul precoce și adecvat, care include rapausul, gheață, compresie, elevație, imobilizare și recuperarea medicala, este crucial pentru vindecarea și refacerea articulației gleznei.
Artroza gleznei este o afecțiune degenerativă a articulației gleznei, caracterizată prin deteriorarea cartilajului articular și inflamația cronica asociată.
Simptome
Principalele simptome ale artrozei gleznei pot include:
• Durere: Durere persistentă sau disconfort în jurul articulației gleznei, care poate fi mai intensă în timpul sau după activitatea fizică.
• Redoare: Rigiditatea articulației gleznei, mai ales dimineața sau după perioade de inactivitate.
• Tumefacție: Cresterea in volum sau inflamație în jurul articulației gleznei.
• Limitarea mișcării: Dificultate sau disconfort la mișcarea articulației gleznei, cum ar fi flexia plantara sau dorsala.
Metode de diagnostic
Diagnosticul artrozei gleznei poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele și istoricul medical și va efectua o examinare clinica pentru a evalua durerea și mobilitatea articulației gleznei.
2. Radiografii : Radiografiile pot fi utilizate pentru a vizualiza modificările degenerative la nivelul articulației gleznei, cum ar fi pierderea spațiului articular și formarea osteofitelor (ciocurilor osoase).
3. RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară): Poate fi utilizata pentru a obține imagini mai detaliate ale articulației gleznei, pentru a evalua gradul de deteriorare a cartilajului și a țesuturilor din jur.
Mijloace de tratament
Tratamentul artrozei gleznei poate include:
1. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS), analgezice sau injecții cu corticosteroizi pentru a reduce inflamația și a controla durerea.
2. Fizioterapie și kinetoterapie : Terapie pentru a reduce inflamația și exerciții specifice pentru a menține sau a îmbunătăți mobilitatea, stabilitatea și forța musculara din jurul articulației gleznei.
3. Imobilizare: Utilizarea unor dispozitive de imobilizare, cum ar fi ortezele pentru a menține articulația gleznei într-o poziție stabilă și pentru a reduce inflamația acesteia.
4. În cazurile severe, când tratamentul conservator nu oferă rezultate adecvate, intervenția chirurgicală, precum artroplastia (înlocuirea articulației) sau artrodeza (fixarea articulației), poate fi luată considerare.
Concluzie
Artroza gleznei este o afecțiune cronică care poate avea un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților. Managementul eficient al simptomelor și menținerea mobilității și funcțiionalității articulației gleznei sunt esențiale pentru a reduce disconfortul și a îmbunătăți activitatea zilnica. Un plan de tratament individualizat, adaptat la nevoile și stadiul bolii a fiecărui pacient, este crucial pentru obținerea celor mai bune rezultate.
Simptome
Principalele simptome ale artrozei gleznei pot include:
• Durere: Durere persistentă sau disconfort în jurul articulației gleznei, care poate fi mai intensă în timpul sau după activitatea fizică.
• Redoare: Rigiditatea articulației gleznei, mai ales dimineața sau după perioade de inactivitate.
• Tumefacție: Cresterea in volum sau inflamație în jurul articulației gleznei.
• Limitarea mișcării: Dificultate sau disconfort la mișcarea articulației gleznei, cum ar fi flexia plantara sau dorsala.
Metode de diagnostic
Diagnosticul artrozei gleznei poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele și istoricul medical și va efectua o examinare clinica pentru a evalua durerea și mobilitatea articulației gleznei.
2. Radiografii : Radiografiile pot fi utilizate pentru a vizualiza modificările degenerative la nivelul articulației gleznei, cum ar fi pierderea spațiului articular și formarea osteofitelor (ciocurilor osoase).
3. RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară): Poate fi utilizata pentru a obține imagini mai detaliate ale articulației gleznei, pentru a evalua gradul de deteriorare a cartilajului și a țesuturilor din jur.
Mijloace de tratament
Tratamentul artrozei gleznei poate include:
1. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS), analgezice sau injecții cu corticosteroizi pentru a reduce inflamația și a controla durerea.
2. Fizioterapie și kinetoterapie : Terapie pentru a reduce inflamația și exerciții specifice pentru a menține sau a îmbunătăți mobilitatea, stabilitatea și forța musculara din jurul articulației gleznei.
3. Imobilizare: Utilizarea unor dispozitive de imobilizare, cum ar fi ortezele pentru a menține articulația gleznei într-o poziție stabilă și pentru a reduce inflamația acesteia.
4. În cazurile severe, când tratamentul conservator nu oferă rezultate adecvate, intervenția chirurgicală, precum artroplastia (înlocuirea articulației) sau artrodeza (fixarea articulației), poate fi luată considerare.
Concluzie
Artroza gleznei este o afecțiune cronică care poate avea un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților. Managementul eficient al simptomelor și menținerea mobilității și funcțiionalității articulației gleznei sunt esențiale pentru a reduce disconfortul și a îmbunătăți activitatea zilnica. Un plan de tratament individualizat, adaptat la nevoile și stadiul bolii a fiecărui pacient, este crucial pentru obținerea celor mai bune rezultate.
Fracturile maleolare sunt fracturi de la nivelul portiunii inferioare a tibiei și/sau a fibulei. Care, impreuna cu talusul, ajută la formarea articulației gleznei
Simptome
Principalele simptome ale fracturilor maleolare pot include:
• Durere acută: Durere intensă în jurul gleznei care poate fi accentuată la palpare, la mișcare și la sprijinul pe piciorul afectat.
• Tumefacție Tumefierea și inflamația articulației gleznei cu piele in tensiune și vanataie
• Deformare locală: În cazurile severe, poate fi observată o deformare vizibilă a gleznei chiar și străpungerea pielii de către os.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fracturilor maleolare poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele accidentării și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea, umflătura și stabilitatea articulației gleznei.
2. Radiografii : Radiografiile pot fi utilizate pentru a vizualiza și confirma prezența fracturii și pentru a evalua gradul de fracturare și aliniere a oaselor.
3. Comuter tomograf: CT-ul este necesar pentru evaluarea fracturilor complexe
Mijloace de tratament
Tratamentul fracturilor maleolare poate include:
1. Imobilizare: În fracturile simple poate fi necesară imobilizarea într-o atelă sau orteză rigidă pentru a menține piciorul și glezna într-o poziție stabilă pentru a facilita vindecarea oaselor fracturate.
2. Chirurgie: În cazurile severe sau când fragmentele osoase nu sunt aliniate corespunzător, poate fi necesară o intervenție chirurgicală pentru realinierea și fixarea fracturilor cu șuruburi, plăci sau alte dispozitive de fixare.
3. Recuperarea medicală: După îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, recuperarea medicală este necesară pentru a restabili forța, mobilitatea și funcția articulației gleznei și a piciorului.
Concluzie
Fracturile maleolare sunt leziuni comune care pot varia în gravitate de la fracturi minore până la fracturi severe, care necesită intervenție chirurgicală. Tratamentul adecvat și recuperarea completă sunt esențiale pentru a restabili funcția normală a piciorului și a gleznei. O gestionare corespunzătoare a fracturii, în funcție de severitatea acesteia, poate ajuta la obținerea celor mai bune rezultate pe termen lung.
Simptome
Principalele simptome ale fracturilor maleolare pot include:
• Durere acută: Durere intensă în jurul gleznei care poate fi accentuată la palpare, la mișcare și la sprijinul pe piciorul afectat.
• Tumefacție Tumefierea și inflamația articulației gleznei cu piele in tensiune și vanataie
• Deformare locală: În cazurile severe, poate fi observată o deformare vizibilă a gleznei chiar și străpungerea pielii de către os.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fracturilor maleolare poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele accidentării și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea, umflătura și stabilitatea articulației gleznei.
2. Radiografii : Radiografiile pot fi utilizate pentru a vizualiza și confirma prezența fracturii și pentru a evalua gradul de fracturare și aliniere a oaselor.
3. Comuter tomograf: CT-ul este necesar pentru evaluarea fracturilor complexe
Mijloace de tratament
Tratamentul fracturilor maleolare poate include:
1. Imobilizare: În fracturile simple poate fi necesară imobilizarea într-o atelă sau orteză rigidă pentru a menține piciorul și glezna într-o poziție stabilă pentru a facilita vindecarea oaselor fracturate.
2. Chirurgie: În cazurile severe sau când fragmentele osoase nu sunt aliniate corespunzător, poate fi necesară o intervenție chirurgicală pentru realinierea și fixarea fracturilor cu șuruburi, plăci sau alte dispozitive de fixare.
3. Recuperarea medicală: După îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, recuperarea medicală este necesară pentru a restabili forța, mobilitatea și funcția articulației gleznei și a piciorului.
Concluzie
Fracturile maleolare sunt leziuni comune care pot varia în gravitate de la fracturi minore până la fracturi severe, care necesită intervenție chirurgicală. Tratamentul adecvat și recuperarea completă sunt esențiale pentru a restabili funcția normală a piciorului și a gleznei. O gestionare corespunzătoare a fracturii, în funcție de severitatea acesteia, poate ajuta la obținerea celor mai bune rezultate pe termen lung.
Fracturile calcaneului sunt fracturi ale osului călcâiului, care pot varia în severitate de la fracturi minore până la fracturi deschise sau cominutive.
Simptome
Principalele simptome ale fracturilor calcaneului pot include:
• Durere acută: Durere intensă la nivelul călcâiului, care poate fi accentuată la palpare sau la încărcarea greutății pe picior.
• Tumefacție și deformare locală: Călcâiul se lațeste, crește in volum, pielea este in tensiune, roșeață, vânătaie, flictene (vezicule cu lichid).
• Dificultate în deplasare: Dificultate în mers sau încărcarea greutății pe piciorul afectat.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fracturilor calcaneului poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele accidentării și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea, tumefacția, leziunile tegumentare.
2. Radiografii : Radiografiile pot fi utilizate pentru a vizualiza și confirma prezența fracturii
3. Computer Tomograf(CT): CT-ul este necesar pentru evaluarea complexității fracturii și în planinngul operator
Mijloace de tratament
Tratamentul fracturilor calcaneului poate include:
1. Imobilizare: Folosirea unei atele ghipsate sau orteze pentru a menține piciorul și călcâiul într-o poziție stabilă și pentru a facilita vindecarea fracturii sau până la vindecarea flictenelor, in cazul prezentei ecestora
2. Chirurgie: În cazurile severe sau când fragmentele osoase nu sunt aliniate corespunzător, poate fi necesară o intervenție chirurgicală pentru realinierea și fixarea fracturii cu șuruburi, plăci sau alte dispozitive de fixare.
3. Recuperare medicala : După îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, recuperarea medicala este necesara pentru a restabili forța musculară și mobilitatea articulara.
Concluzie
Fracturile calcaneului sunt leziuni care pot avea un impact semnificativ asupra calității vieții pacientului. Tratamentul adecvat este crucial pentru recuperarea funcționalității piciorului. Managementul fracturii trebuie să fie individualizat fiecărui pacient în funcție de severitatea și caracteristicile fiecărei fracturi, pentru a asigura obținerea celor mai bune rezultate.
Simptome
Principalele simptome ale fracturilor calcaneului pot include:
• Durere acută: Durere intensă la nivelul călcâiului, care poate fi accentuată la palpare sau la încărcarea greutății pe picior.
• Tumefacție și deformare locală: Călcâiul se lațeste, crește in volum, pielea este in tensiune, roșeață, vânătaie, flictene (vezicule cu lichid).
• Dificultate în deplasare: Dificultate în mers sau încărcarea greutății pe piciorul afectat.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fracturilor calcaneului poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele accidentării și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea, tumefacția, leziunile tegumentare.
2. Radiografii : Radiografiile pot fi utilizate pentru a vizualiza și confirma prezența fracturii
3. Computer Tomograf(CT): CT-ul este necesar pentru evaluarea complexității fracturii și în planinngul operator
Mijloace de tratament
Tratamentul fracturilor calcaneului poate include:
1. Imobilizare: Folosirea unei atele ghipsate sau orteze pentru a menține piciorul și călcâiul într-o poziție stabilă și pentru a facilita vindecarea fracturii sau până la vindecarea flictenelor, in cazul prezentei ecestora
2. Chirurgie: În cazurile severe sau când fragmentele osoase nu sunt aliniate corespunzător, poate fi necesară o intervenție chirurgicală pentru realinierea și fixarea fracturii cu șuruburi, plăci sau alte dispozitive de fixare.
3. Recuperare medicala : După îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, recuperarea medicala este necesara pentru a restabili forța musculară și mobilitatea articulara.
Concluzie
Fracturile calcaneului sunt leziuni care pot avea un impact semnificativ asupra calității vieții pacientului. Tratamentul adecvat este crucial pentru recuperarea funcționalității piciorului. Managementul fracturii trebuie să fie individualizat fiecărui pacient în funcție de severitatea și caracteristicile fiecărei fracturi, pentru a asigura obținerea celor mai bune rezultate.
Fractura de stres a metatarsianului II este fractura la nivelul a osului metatarsianului II, care este situat în partea din mijloc a piciorului, între degetul mare și degetul mijlociu, care apare frecvent la pacienții ce au activități de impact al piciorului pe sol.
Simptome
Principalele simptome ale fracturii de stres a metatarsianului II pot include:
• Durere: Durere surdă sau constantă în partea din mijloc a piciorului, ce poate crește în intensitate în timpul activităților care. În evoluție, se localizeaza la nivelul fracturii și devine constantă, inclusiv în repaus.
• Tumefiere: Umflătură și sensibilitate localizată în zona afectată a piciorului.
• Durere la palpare: Durere la apăsarea ușoară a zonei afectate.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fracturii de stres a metatarsianului II poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și circumstanțele în care a apărut simptomatologia, precum creșterea bruscă a activității fizice sau utilizarea încălțămintei nepotrivite.
2. Radiografii (X-ray): În unele cazuri, radiografiile pot evidenția o fisură subțire sau alte semne ale fracturii de stres.
Mijloace de tratament
Tratamentul fracturii de stres a metatarsianului II poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care pot exacerba simptomatologia dureroasă.
2. Imobilizare Temporară: Utilizarea unei orteze dedicate sau a unei încălțăminte speciale pentru a reduce încărcarea asupra porțiunii anterioare a piciorului
3. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întărire a musculaturii și recuperarea a mobilității articulare pentru a restabili forța și funcționalitatea piciorului.
Concluzie
Fractura de stres a metatarsianului II este o leziune care necesită o atenție deosebită, deoarece ignorarea simptomelor poate duce la prelungirea perioadei de recuperare. Tratamentul adecvat, care implică odihnă, imobilizare temporară și, uneori, fizio-kinetoterapie, este esențial pentru vindecare și pentru prevenirea recidivei. Consultarea unui medic pentru evaluarea și gestionarea adecvată a fracturii este recomandată pentru a asigura recuperarea completă și revenirea la activitățile normale în siguranță.
Simptome
Principalele simptome ale fracturii de stres a metatarsianului II pot include:
• Durere: Durere surdă sau constantă în partea din mijloc a piciorului, ce poate crește în intensitate în timpul activităților care. În evoluție, se localizeaza la nivelul fracturii și devine constantă, inclusiv în repaus.
• Tumefiere: Umflătură și sensibilitate localizată în zona afectată a piciorului.
• Durere la palpare: Durere la apăsarea ușoară a zonei afectate.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fracturii de stres a metatarsianului II poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și circumstanțele în care a apărut simptomatologia, precum creșterea bruscă a activității fizice sau utilizarea încălțămintei nepotrivite.
2. Radiografii (X-ray): În unele cazuri, radiografiile pot evidenția o fisură subțire sau alte semne ale fracturii de stres.
Mijloace de tratament
Tratamentul fracturii de stres a metatarsianului II poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care pot exacerba simptomatologia dureroasă.
2. Imobilizare Temporară: Utilizarea unei orteze dedicate sau a unei încălțăminte speciale pentru a reduce încărcarea asupra porțiunii anterioare a piciorului
3. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întărire a musculaturii și recuperarea a mobilității articulare pentru a restabili forța și funcționalitatea piciorului.
Concluzie
Fractura de stres a metatarsianului II este o leziune care necesită o atenție deosebită, deoarece ignorarea simptomelor poate duce la prelungirea perioadei de recuperare. Tratamentul adecvat, care implică odihnă, imobilizare temporară și, uneori, fizio-kinetoterapie, este esențial pentru vindecare și pentru prevenirea recidivei. Consultarea unui medic pentru evaluarea și gestionarea adecvată a fracturii este recomandată pentru a asigura recuperarea completă și revenirea la activitățile normale în siguranță.
Ruptura tendonului ahilean este o leziune dureroasă și limitantă care afecteaza flexia plantara si propulsia membrului inferior in timpul mersului sau sariturilor.
Simptome
Principalele simptome ale rupturii tendonului ahilean pot include:
• Durere acută: Durere bruscă și severă în partea din spate a gambei sau în zona călcâiului, cel mai des fără un traumatis aparent.
• Zgomot de pocnitură: Uneori, pacienții pot auzi sau simți o pocnitură în momentul ruperii tendonului.
• Tumefiere și sensibilitate: Tendonul ahilean de pe partea afectata este mai ingroșat decât pe partea opusă, inflamație și sensibilitate în jurul tendonului rupt.
• Imposibilitatea de a sta în picioare pe vârfuri sau de a împinge: Dificultate sau imposibilitate de a efectua mișcările de ridicare pe vârfuri sau împingerea.
• Întrerupearea continuității tendonului: La palpare se simte intreruperea continuității tendonului ahilean
Metode de diagnostic
Diagnosticul rupturii tendonului ahileian poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele care au condus la leziune și va examina piciorul pentru a evalua durerea, umflătura și mobilitatea afectată.
2. Teste Clinice: Teste specifice, cum ar fi testul Thompson, pot fi efectuate pentru a evalua integritatea tendonului și pentru a confirma ruptura.
3. Imagistica Medicală: Radiografiile pot fi realizate pentru a exclude fracturile osoase asociate, iar ecografia sau RMN-ul pot fi utilizate pentru a confirma ruptura tendonului și pentru a evalua gradul de leziune.
Mijloace de tratament
Tratamentul rupturii tendonului ahileian poate include:
1. Imobilizare: Folosirea unei atele sau a unui dispozitiv de imobilizare pe o perioadă scurtă de timp pentru a menține piciorul într-o poziție neutră pentru a permite reducerea inflamației de la nivelul gleznei.
2. Chirurgie: La pacienții activi, intervenția chirurgicală poate fi necesară pentru a repara sau reconstrui tendonul rupt.
3. Fizio-kinetoterapie: Se inițiaza cât mai curând după îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, mersul cu sprijin pe membrul inferior afectat cât și terapia fizică este crucială pentru a restabili forța, mobilitatea și funcția normală a piciorului și a tendonului ahileian.
Concluzie
Ruptura tendonului ahileian este o leziune serioasă care necesită management prompt și adecvat pentru a preveni pentru a asigura recuperarea completă. Tratamentul variază în funcție de necesitățile individuale ale pacientului, dar poate include imobilizare, intervenție chirurgicală și reabilitare. Consultarea unui medic specialist în ortopedie este esențială pentru evaluarea și gestionarea adecvată a rupturii tendonului ahileian.
Simptome
Principalele simptome ale rupturii tendonului ahilean pot include:
• Durere acută: Durere bruscă și severă în partea din spate a gambei sau în zona călcâiului, cel mai des fără un traumatis aparent.
• Zgomot de pocnitură: Uneori, pacienții pot auzi sau simți o pocnitură în momentul ruperii tendonului.
• Tumefiere și sensibilitate: Tendonul ahilean de pe partea afectata este mai ingroșat decât pe partea opusă, inflamație și sensibilitate în jurul tendonului rupt.
• Imposibilitatea de a sta în picioare pe vârfuri sau de a împinge: Dificultate sau imposibilitate de a efectua mișcările de ridicare pe vârfuri sau împingerea.
• Întrerupearea continuității tendonului: La palpare se simte intreruperea continuității tendonului ahilean
Metode de diagnostic
Diagnosticul rupturii tendonului ahileian poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre circumstanțele care au condus la leziune și va examina piciorul pentru a evalua durerea, umflătura și mobilitatea afectată.
2. Teste Clinice: Teste specifice, cum ar fi testul Thompson, pot fi efectuate pentru a evalua integritatea tendonului și pentru a confirma ruptura.
3. Imagistica Medicală: Radiografiile pot fi realizate pentru a exclude fracturile osoase asociate, iar ecografia sau RMN-ul pot fi utilizate pentru a confirma ruptura tendonului și pentru a evalua gradul de leziune.
Mijloace de tratament
Tratamentul rupturii tendonului ahileian poate include:
1. Imobilizare: Folosirea unei atele sau a unui dispozitiv de imobilizare pe o perioadă scurtă de timp pentru a menține piciorul într-o poziție neutră pentru a permite reducerea inflamației de la nivelul gleznei.
2. Chirurgie: La pacienții activi, intervenția chirurgicală poate fi necesară pentru a repara sau reconstrui tendonul rupt.
3. Fizio-kinetoterapie: Se inițiaza cât mai curând după îndepărtarea imobilizării sau după intervenția chirurgicală, mersul cu sprijin pe membrul inferior afectat cât și terapia fizică este crucială pentru a restabili forța, mobilitatea și funcția normală a piciorului și a tendonului ahileian.
Concluzie
Ruptura tendonului ahileian este o leziune serioasă care necesită management prompt și adecvat pentru a preveni pentru a asigura recuperarea completă. Tratamentul variază în funcție de necesitățile individuale ale pacientului, dar poate include imobilizare, intervenție chirurgicală și reabilitare. Consultarea unui medic specialist în ortopedie este esențială pentru evaluarea și gestionarea adecvată a rupturii tendonului ahileian.
Tendinita ahileană este o afecțiune caracterizată prin inflamația tendonului Ahile, care este cel mai mare și mai puternic tendon din corp, situat în partea din spate a gambei, conectând mușchii gambei la călcâi.
Simptome
Principalele simptome ale tendinitei ahiliene pot include:
• Durere și sensibilitate: Durere în partea din spate a piciorului, în special în jurul tendonului Ahile, care poate fi mai intensă dimineața sau după activitatea fizică.
• Tumefiere și rigiditate: Tendonul ahilean de pe partea afectată este mai îngroșat, iar flexia dorsală este limitată, care pot fi mai pronunțate după perioade de odihnă sau inactivitate.
• Limitarea mișcării: Dificultate în flexia sau extensia piciorului din cauza durerii și inflamației.
Metode de diagnostic
Diagnosticul tendinitei ahiliene poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și activitățile care pot fi asociate cu durerea.
2. Teste Clinice: Teste specifice, cum ar fi testul Thompson (care implică comprimarea mușchilor gambei pentru a evalua integritatea tendonului Ahilean), pot fi utilizate pentru a evalua durerea și sensibilitatea tendonului.
3. Imagistica Medicală: Uneori, ecografia sau RMN-ul pot fi folosite pentru a evalua gradul de inflamație sau leziune asociate a tendonului .
Mijloace de tratament
Tratamentul tendinitei ahiliene poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care agravează durerea.
2. Gheață: Aplicarea gheții pentru a reduce tumefierea și inflamația.
3. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS, analgezice și a decontracturantelor musculare pentru a controla durerea și inflamația.
4. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întindere și întărire a mușchilor gambei și a tendonului Ahile pentru a îmbunătăți flexibilitatea și forța musculară.
5. Utilizarea talonetelor: Pentru a reduce tensiunea exercitată asupra tendonului.
Concluzie
Tendinita ahileană poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic corect și pentru a stabili un plan de tratament individualizat.
Simptome
Principalele simptome ale tendinitei ahiliene pot include:
• Durere și sensibilitate: Durere în partea din spate a piciorului, în special în jurul tendonului Ahile, care poate fi mai intensă dimineața sau după activitatea fizică.
• Tumefiere și rigiditate: Tendonul ahilean de pe partea afectată este mai îngroșat, iar flexia dorsală este limitată, care pot fi mai pronunțate după perioade de odihnă sau inactivitate.
• Limitarea mișcării: Dificultate în flexia sau extensia piciorului din cauza durerii și inflamației.
Metode de diagnostic
Diagnosticul tendinitei ahiliene poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și activitățile care pot fi asociate cu durerea.
2. Teste Clinice: Teste specifice, cum ar fi testul Thompson (care implică comprimarea mușchilor gambei pentru a evalua integritatea tendonului Ahilean), pot fi utilizate pentru a evalua durerea și sensibilitatea tendonului.
3. Imagistica Medicală: Uneori, ecografia sau RMN-ul pot fi folosite pentru a evalua gradul de inflamație sau leziune asociate a tendonului .
Mijloace de tratament
Tratamentul tendinitei ahiliene poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care agravează durerea.
2. Gheață: Aplicarea gheții pentru a reduce tumefierea și inflamația.
3. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS, analgezice și a decontracturantelor musculare pentru a controla durerea și inflamația.
4. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întindere și întărire a mușchilor gambei și a tendonului Ahile pentru a îmbunătăți flexibilitatea și forța musculară.
5. Utilizarea talonetelor: Pentru a reduce tensiunea exercitată asupra tendonului.
Concluzie
Tendinita ahileană poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic corect și pentru a stabili un plan de tratament individualizat.
Fasciita plantară este o afecțiune care poate asocia osteofite la nivelul portiunii plantare a călcâiului (pintenii calcaneeni). Pintenii calcaneeni sunt o consecință a fasciitei plantare, dar care pot intreține inflamația la acest nivel.
Simptome
Fasciita plantară:
• Durere acută sau surdă în zona călcâiului, de obicei mai pronunțată dimineața sau după perioade lungi de inactivitate, dar care dispare total sau parțial la odata cu reluarea activităților zilnice.
• Durere care poate iradia în talpă, spre degete, în special în timpul mersului sau alergării.
• Rigiditate la nivelul gleznei care limitează flexia dorsală a piciorului.
• Senzație de arsură sau amorțeală în zona plantară a călcâiului.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fasciitei plantare și al pintenilor calcaneeni poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea și sensibilitatea în zona călcâiului.
2. Teste Clinice: Teste specifice, cum ar fi testul Silfverskiold, pot fi utilizate pentru a diferentia contractura musculaturii gambei față .
3. Radiografii (X-ray): Pot fi realizate radiografii pentru a evidenția prezența pintenilor calcaneeni și pentru a exclude alte afecțiuni ale călcâiului.
4. Imagistica Medicală: Ecografia sau RMN-ul pot fi utilizate pentru a evalua gradul de inflamație și leziune a fasciei plantare.
Mijloace de tratament
Tratamentul pentru fasciita plantară poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care agravează durerea și inflamația.
2. Gheață: Aplicarea gheții pentru a reduce inflamația.
3. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS), analgezice si decontracturantelor musculare pentru a controla durerea și inflamația.
4. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întindere și întărire a mușchilor gambei, piciorului și a fasciei plantare pentru a îmbunătăți flexibilitatea și mobilitatea.
5. Utilizarea talonetelor ortopedice: Pentru a susține piciorul și pentru a reduce tensiunea exercitată asupra fasciei plantare.
6. Injectari: Sunt studii care demonstreaza ca infiltrațiile locale cu PRP ar putea reduce inflamația de la nivelul fasciei plantare. Sunt de evitat injecțiile cu antiinflamator steroidian.
7. Chirurgie: Daca tratamentul conservator esuează, se poate interveni chirurgical pentru a lungi lanțul muscular posterior prin diferite tehnici chirurgicale.
Concluzie
Fasciita plantară este o condiție dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament.
Simptome
Fasciita plantară:
• Durere acută sau surdă în zona călcâiului, de obicei mai pronunțată dimineața sau după perioade lungi de inactivitate, dar care dispare total sau parțial la odata cu reluarea activităților zilnice.
• Durere care poate iradia în talpă, spre degete, în special în timpul mersului sau alergării.
• Rigiditate la nivelul gleznei care limitează flexia dorsală a piciorului.
• Senzație de arsură sau amorțeală în zona plantară a călcâiului.
Metode de diagnostic
Diagnosticul fasciitei plantare și al pintenilor calcaneeni poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea și sensibilitatea în zona călcâiului.
2. Teste Clinice: Teste specifice, cum ar fi testul Silfverskiold, pot fi utilizate pentru a diferentia contractura musculaturii gambei față .
3. Radiografii (X-ray): Pot fi realizate radiografii pentru a evidenția prezența pintenilor calcaneeni și pentru a exclude alte afecțiuni ale călcâiului.
4. Imagistica Medicală: Ecografia sau RMN-ul pot fi utilizate pentru a evalua gradul de inflamație și leziune a fasciei plantare.
Mijloace de tratament
Tratamentul pentru fasciita plantară poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care agravează durerea și inflamația.
2. Gheață: Aplicarea gheții pentru a reduce inflamația.
3. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS), analgezice si decontracturantelor musculare pentru a controla durerea și inflamația.
4. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întindere și întărire a mușchilor gambei, piciorului și a fasciei plantare pentru a îmbunătăți flexibilitatea și mobilitatea.
5. Utilizarea talonetelor ortopedice: Pentru a susține piciorul și pentru a reduce tensiunea exercitată asupra fasciei plantare.
6. Injectari: Sunt studii care demonstreaza ca infiltrațiile locale cu PRP ar putea reduce inflamația de la nivelul fasciei plantare. Sunt de evitat injecțiile cu antiinflamator steroidian.
7. Chirurgie: Daca tratamentul conservator esuează, se poate interveni chirurgical pentru a lungi lanțul muscular posterior prin diferite tehnici chirurgicale.
Concluzie
Fasciita plantară este o condiție dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament.
Boala Haglund, este o afecțiune dureroasă la nivelul călcâiului, ce constă în inflamația inserției tendonului ahilean, a țesutului moale dintre calcaneu (osul călcâiului) și tendonul ahilean aparute din cauza tuberozotății posterioare a calcaneului proeminente. Asociată de obicei cu activitatea fizică intensă și utilizarea frecventă a încălțămintei strâmte sau rigide.
Simptome
Principalele simptome ale bolii Haglund pot include:
•Durere la nivelul călcâiului: Durere cronică care poate deveni cornică în spatele călcâiului, în special în timpul activităților care implică flexia și extensia piciorului, cum ar fi mersul și alergarea.
•Tumefiere și sensibilitate: Călcâiul devine bombat și sensibil în partea din spate, care pot fi exacerbate de presiunea exercitată de încălțăminte.
•Creșterea osoasă: Uneori, se poate observa o proeminență osoasă în partea din spate a călcâiului, denumită "deformare Haglund".
Metode de diagnostic
Diagnosticul bolii Haglund poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea și sensibilitatea în zona călcâiului.
2. Radiografii (X-ray): Pot fi realizate radiografii pentru a evidenția prezența calcificărilor de la nivelul inserției tendonului ahilean sau a proeminenței tuberozității posterioare a calcaneului (deformare Haglund).
3. Imagistica Medicală: Ecografia sau RMN-ul pot fi utilizate pentru a evalua gradul de inflamație și leziune a bursei preahiliene, a tendonului ahilean și a tuberozității posterioare a calcaneului
Mijloace de tratament
Tratamentul bolii Haglund poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care agravează durerea și inflamația.
2. Gheață: Aplicarea gheții pentru a reduce inflamația.
3. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) sau analgezice pentru a controla durerea și inflamația.
4. Fizio-kinetoterapia: Exerciții de întindere și întărire a mușchilor piciorului pentru a îmbunătăți flexibilitatea și a reduce tensiunea exercitată asupra călcâiului.
5. Utilizarea tălpilor ortopedice sau a călcâiului amortizat: Pentru a susține piciorul și pentru a reduce presiunea asupra pintenilor Haglund.
6. Chirurgie: In cazurile grave sau la care tratametul conservator a eșuat se poate interveni chirurgical minim invaziv endoscopic pentru a remodela calcaneul și a curăța țesuturile inflamate din jurul tendonului ahilean și a bursei preahiliene
Concluzie
Boala Haglund poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de odihnă, terapie fizică și medicamente pentru a gestiona durerea și inflamația. În cazuri severe sau rezistente la tratament conservator, intervenția chirurgicală poate fi luata in considerare.
Simptome
Principalele simptome ale bolii Haglund pot include:
•Durere la nivelul călcâiului: Durere cronică care poate deveni cornică în spatele călcâiului, în special în timpul activităților care implică flexia și extensia piciorului, cum ar fi mersul și alergarea.
•Tumefiere și sensibilitate: Călcâiul devine bombat și sensibil în partea din spate, care pot fi exacerbate de presiunea exercitată de încălțăminte.
•Creșterea osoasă: Uneori, se poate observa o proeminență osoasă în partea din spate a călcâiului, denumită "deformare Haglund".
Metode de diagnostic
Diagnosticul bolii Haglund poate fi stabilit prin:
1. Istoricul Medical și Examinarea Fizică: Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele resimțite și va efectua o examinare fizică pentru a evalua durerea și sensibilitatea în zona călcâiului.
2. Radiografii (X-ray): Pot fi realizate radiografii pentru a evidenția prezența calcificărilor de la nivelul inserției tendonului ahilean sau a proeminenței tuberozității posterioare a calcaneului (deformare Haglund).
3. Imagistica Medicală: Ecografia sau RMN-ul pot fi utilizate pentru a evalua gradul de inflamație și leziune a bursei preahiliene, a tendonului ahilean și a tuberozității posterioare a calcaneului
Mijloace de tratament
Tratamentul bolii Haglund poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care agravează durerea și inflamația.
2. Gheață: Aplicarea gheții pentru a reduce inflamația.
3. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) sau analgezice pentru a controla durerea și inflamația.
4. Fizio-kinetoterapia: Exerciții de întindere și întărire a mușchilor piciorului pentru a îmbunătăți flexibilitatea și a reduce tensiunea exercitată asupra călcâiului.
5. Utilizarea tălpilor ortopedice sau a călcâiului amortizat: Pentru a susține piciorul și pentru a reduce presiunea asupra pintenilor Haglund.
6. Chirurgie: In cazurile grave sau la care tratametul conservator a eșuat se poate interveni chirurgical minim invaziv endoscopic pentru a remodela calcaneul și a curăța țesuturile inflamate din jurul tendonului ahilean și a bursei preahiliene
Concluzie
Boala Haglund poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat și modificări ale stilului de viață, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de odihnă, terapie fizică și medicamente pentru a gestiona durerea și inflamația. În cazuri severe sau rezistente la tratament conservator, intervenția chirurgicală poate fi luata in considerare.
Leziunile osteocondrale de nivelul talusului este afecțiune în care un mic fragment de os și cartilaj din articulația gleznei (talus) se desprinde. Apar frecvent în cazul traumatismelor de la nivelul gleznei (entorse, fracturi) sau în instabilitatea cronică de gleznă
Simptome
Principalele simptome ale osteocondritei disecante a talusului includ:
• Durere în partea din față sau din lateral a gleznei, mai ales în timpul activităților fizice, la încărcarea greutății pe picior sau mers pe teren accidentat.
• Tumefierea globala a gleznei.
• Limitarea mișcării articulației gleznei, cum ar fi flexia și extensia.
• Cracmente la mobiliazare
Metode de diagnostic
Diagnosticul osteocondritei disecante a talusului implică:
1. Examinare fizică: Medicul examinează glezna pentru a evalua durerea, tumefierea, mobilitatea si satbilitatea.
2. Radiografii (X-ray): Pot evidenția fragmentele de os desprinse sau fragmente lipsă pe conturul talusului
3. RMN (Rezonanță Magnetică) sau CT (Tomografie Computerizată): Aceste imagini pot oferi detalii mai precise despre localizarea, dimensiunea leziunilor osteocondrale cât si despre leziunile asociate.
Mijloace de tratament
Tratamentul poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care pot agrava durerea și leziunea.
2. Imobilizare: Utilizarea unui dispozitiv de imobilizare, cum ar fi o atelă sau ghips, pentru a menține glezna în repaus.
3. Fizio-kinetoterapia: Exerciții specializate pentru a întări musculatura și a îmbunătăți mobilitatea gleznei cât și pentru a scadea inflamația.
4. Chirurgie: În cazurile severe sau în cazul eșecului tratamentului conservator, intervenția chirurgicală poate fi necesară pentru a îndepărta fragmentele osteocondrale desprinse și pentru a repara sau reconstrui suprafața articulară a talusului
Concluzie
Leziunile osteocondrale ale talusului poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include odihnă, terapie fizică și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Simptome
Principalele simptome ale osteocondritei disecante a talusului includ:
• Durere în partea din față sau din lateral a gleznei, mai ales în timpul activităților fizice, la încărcarea greutății pe picior sau mers pe teren accidentat.
• Tumefierea globala a gleznei.
• Limitarea mișcării articulației gleznei, cum ar fi flexia și extensia.
• Cracmente la mobiliazare
Metode de diagnostic
Diagnosticul osteocondritei disecante a talusului implică:
1. Examinare fizică: Medicul examinează glezna pentru a evalua durerea, tumefierea, mobilitatea si satbilitatea.
2. Radiografii (X-ray): Pot evidenția fragmentele de os desprinse sau fragmente lipsă pe conturul talusului
3. RMN (Rezonanță Magnetică) sau CT (Tomografie Computerizată): Aceste imagini pot oferi detalii mai precise despre localizarea, dimensiunea leziunilor osteocondrale cât si despre leziunile asociate.
Mijloace de tratament
Tratamentul poate include:
1. Odihnă și Reducerea Activității Fizice: Evitarea activităților care pot agrava durerea și leziunea.
2. Imobilizare: Utilizarea unui dispozitiv de imobilizare, cum ar fi o atelă sau ghips, pentru a menține glezna în repaus.
3. Fizio-kinetoterapia: Exerciții specializate pentru a întări musculatura și a îmbunătăți mobilitatea gleznei cât și pentru a scadea inflamația.
4. Chirurgie: În cazurile severe sau în cazul eșecului tratamentului conservator, intervenția chirurgicală poate fi necesară pentru a îndepărta fragmentele osteocondrale desprinse și pentru a repara sau reconstrui suprafața articulară a talusului
Concluzie
Leziunile osteocondrale ale talusului poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat, majoritatea persoanelor se pot recupera complet. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include odihnă, terapie fizică și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Hallux valgus este o afecțiune comună a piciorului caracterizată prin devierea degetului mare către celelalte degete și deplasarea articulației metatarsophalangeene către exteriorul piciorului.
Simptome
Principalele simptome ale hallux valgus includ:
• Deformare a degetului mare: Degetul mare deviat către celelalte degete ale piciorului.
• Durere și inflamație: Durere în zona articulației metatarsophalangeene, în special în timpul mersului sau al purtării încălțămintei strâmte.
• Formarea unui mont de pe partea internă a piciorului: O proeminență osoasă sau un mont pe partea internă a piciorului, în dreptul articulației degetului mare.
Metode de diagnostic
Diagnosticul hallux valgus poate fi stabilit prin:
1. Examinare Fizică: Medicul examinează piciorul pentru a evalua devierea și mobiliatatea degetului mare.
2. Radiografii (X-ray): Pot fi realizate radiografii pentru a evidenția gradul de deviere a degetului mare și pentru a evalua starea articulațiilor adiacente ale piciorului.
Mijloace de tratament
Tratamentul hallux valgus poate include:
1. Schimbarea Încălțămintei: Evitarea încălțămintei strâmte sau cu vârf îngust, pentru a reduce presiunea asupra articulației degetului mare.
2. Utilizarea Dispozitivelor Ortopedice: Utilizarea de tampoane, separatori de degete sau orteze pentru a corecta poziția degetului mare și pentru a reduce durerea.
3. Fizio-kinetoterapie: Exerciții specializate pentru întărirea mușchilor piciorului și pentru a îmbunătăți alinierea degetului mare.
4. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) sau analgezice pentru a controla durerea și inflamația.
5. Intervenție Chirurgicală: În cazurile severe sau când tratamentul conservator nu este eficient, se poate recurge la intervenție chirurgicală pentru corectarea deformității.
Concluzie
Hallux valgus poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat, majoritatea persoanelor se pot simți mai bine. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de schimbări ale stilului de viață, utilizarea dispozitivelor ortopedice și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Simptome
Principalele simptome ale hallux valgus includ:
• Deformare a degetului mare: Degetul mare deviat către celelalte degete ale piciorului.
• Durere și inflamație: Durere în zona articulației metatarsophalangeene, în special în timpul mersului sau al purtării încălțămintei strâmte.
• Formarea unui mont de pe partea internă a piciorului: O proeminență osoasă sau un mont pe partea internă a piciorului, în dreptul articulației degetului mare.
Metode de diagnostic
Diagnosticul hallux valgus poate fi stabilit prin:
1. Examinare Fizică: Medicul examinează piciorul pentru a evalua devierea și mobiliatatea degetului mare.
2. Radiografii (X-ray): Pot fi realizate radiografii pentru a evidenția gradul de deviere a degetului mare și pentru a evalua starea articulațiilor adiacente ale piciorului.
Mijloace de tratament
Tratamentul hallux valgus poate include:
1. Schimbarea Încălțămintei: Evitarea încălțămintei strâmte sau cu vârf îngust, pentru a reduce presiunea asupra articulației degetului mare.
2. Utilizarea Dispozitivelor Ortopedice: Utilizarea de tampoane, separatori de degete sau orteze pentru a corecta poziția degetului mare și pentru a reduce durerea.
3. Fizio-kinetoterapie: Exerciții specializate pentru întărirea mușchilor piciorului și pentru a îmbunătăți alinierea degetului mare.
4. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) sau analgezice pentru a controla durerea și inflamația.
5. Intervenție Chirurgicală: În cazurile severe sau când tratamentul conservator nu este eficient, se poate recurge la intervenție chirurgicală pentru corectarea deformității.
Concluzie
Hallux valgus poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament adecvat, majoritatea persoanelor se pot simți mai bine. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic precis și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de schimbări ale stilului de viață, utilizarea dispozitivelor ortopedice și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Hallux rigidus este o afecțiune degenerativă a articulației metatarsophalangeene a degetului mare (articulația de la bază a degetului mare), caracterizată prin rigiditate, deformare și durere în această articulație..
Simptome
Principalele simptome ale hallux rigidus includ:
• Rigiditate: Dificultate în mișcarea degetului mare, în special la flexie dorsală.
• Durere: Durere în articulația degetului mare, mai ales în timpul mersului sau al flexiei și extensiei degetului mare.
• Tummefiere: Uneori, articulația poate fi tummefiată și inflamată mai ales in porțiunea anterioară a degetului
Metode de diagnostic
Diagnosticul hallux rigidus poate fi stabilit prin:
1. Examinare Fizică: Medicul examinează piciorul pentru a evalua gradul de limitare a mișcărilor și durere în articulația degetului mare.
2. Radiografii (X-ray): Pot evidenția semnele de artroză, cum ar fi îngustarea spațiului articular și formarea de osteofite (ciocuri osoase) în articulație.
Mijloace de tratament
Tratamentul hallux rigidus poate include:
1. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) sau analgezice pentru a controla durerea și inflamația.
2. Utilizarea Dispozitivelor Ortopedice: Utilizarea de tampoane, încălțăminte specială sau orteze pentru a reduce presiunea asupra articulației și a îmbunătăți controlul durerii.
3. Fizio-kinetoterapie: Exerciții specializate pentru a îmbunătăți mobilitatea articulației și scăderea inflamației.
4. Infiltratii cu corticosteroizi: Pot fi injectate în articulația degetului mare pentru a reduce durerea și inflamația.
5. Intervenție Chirurgicală: În cazurile severe sau când tratamentul conservator nu este eficient, se poate recurge la intervenție chirurgicală pentru a îmbunătăți mobilitatea articulației, pentru a bloca sau înlocui articulația.
Concluzie
Hallux rigidus poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament corespunzator, majoritatea persoanelor se pot simți mai bine. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic corect și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de schimbări ale stilului de viață, medicamente, terapie fizică și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Simptome
Principalele simptome ale hallux rigidus includ:
• Rigiditate: Dificultate în mișcarea degetului mare, în special la flexie dorsală.
• Durere: Durere în articulația degetului mare, mai ales în timpul mersului sau al flexiei și extensiei degetului mare.
• Tummefiere: Uneori, articulația poate fi tummefiată și inflamată mai ales in porțiunea anterioară a degetului
Metode de diagnostic
Diagnosticul hallux rigidus poate fi stabilit prin:
1. Examinare Fizică: Medicul examinează piciorul pentru a evalua gradul de limitare a mișcărilor și durere în articulația degetului mare.
2. Radiografii (X-ray): Pot evidenția semnele de artroză, cum ar fi îngustarea spațiului articular și formarea de osteofite (ciocuri osoase) în articulație.
Mijloace de tratament
Tratamentul hallux rigidus poate include:
1. Medicație: Utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) sau analgezice pentru a controla durerea și inflamația.
2. Utilizarea Dispozitivelor Ortopedice: Utilizarea de tampoane, încălțăminte specială sau orteze pentru a reduce presiunea asupra articulației și a îmbunătăți controlul durerii.
3. Fizio-kinetoterapie: Exerciții specializate pentru a îmbunătăți mobilitatea articulației și scăderea inflamației.
4. Infiltratii cu corticosteroizi: Pot fi injectate în articulația degetului mare pentru a reduce durerea și inflamația.
5. Intervenție Chirurgicală: În cazurile severe sau când tratamentul conservator nu este eficient, se poate recurge la intervenție chirurgicală pentru a îmbunătăți mobilitatea articulației, pentru a bloca sau înlocui articulația.
Concluzie
Hallux rigidus poate fi o afecțiune dureroasă și limitantă, dar cu un tratament corespunzator, majoritatea persoanelor se pot simți mai bine. Este important să se consulte un medic pentru un diagnostic corect și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de schimbări ale stilului de viață, medicamente, terapie fizică și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Piciorul plat este o afecțiune în care arcul longitudinal al piciorului este mai puțin pronunțat sau chiar absent, ceea ce poate duce la o distribuție inadecvată a greutății corpului pe întreaga talpă.
Simptome
Principalele simptome ale piciorului plat pot include:
• Durere la nivelul piciorului și al gambei: Mai ales în zona arcului piciorului sau în jurul gleznei.
• Oboseală la nivelul picioarelor: Mai ales după activități fizice prelungite sau statul în picioare.
• Instabilitate la mers sau alergare: Sensația de instabilitate sau slăbiciune în timpul mișcării.
Metode de diagnostic
Diagnosticul piciorului plat poate fi stabilit prin:
1. Examinare Fizică: Medicul examinează piciorul, mersul și poate observa lipsa sau aplatizarea arcului longitudinal.
2. Radiografii: Radiografiile în încărcare pot aplatizarea bolții longitudinale cât si alte modificărilor asociate specifice acestei patologii.
3. Plantigrama: Pentru a evalua distribuția greutății pe talpă și gradul de aplatizare a acesteia.
4. RMN (Rezonanță Magnetică) sau CT (Tomografie Computerizată în încărcare dacă este posibilă): Aceste imagini pot oferi detalii mai precise despre leziunile asociate afectarea articulatiilor sau a tendoanelor de la nivelul piciorului.
Mijloace de tratament
Tratamentul piciorului plat poate include:
1. Încălțăminte corespunzătoare: Utilizarea de încălțăminte cu suport pentru arcul piciorului sau tălpi ortopedice poate ajuta la susținerea și corectarea poziției piciorului.
2. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întărire a mușchilor piciorului, de îmbunătățire a mobilității și scădere a inflamației
3. Orteze sau dispozitive de suport: Pentru a corecta alinierea piciorului și a reduce durerea.
4. Medicație: Utilizarea de analgezice sau antiinflamatoare pentru a controla durerea și inflamația.
5. Chirurgie: În cazurile severe sau când alte metode de tratament nu sunt eficiente, intervenția chirurgicală poate fi o opțiune pentru corectarea alinierii piciorului.
Concluzie
Piciorul plat poate fi o afecțiune care scade calitatea vieții, dar cu un tratament adecvat, majoritatea persoanelor se pot simți mai bine și pot avea o funcționalitate mai bună a piciorului. Este important să se consulte un medic ortoped pentru un diagnostic corect și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de schimbări ale stilului de viață, fizio-kinetoterapie, utilizarea talonetelor, ortezelor sau de dispozitive specifie și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
Simptome
Principalele simptome ale piciorului plat pot include:
• Durere la nivelul piciorului și al gambei: Mai ales în zona arcului piciorului sau în jurul gleznei.
• Oboseală la nivelul picioarelor: Mai ales după activități fizice prelungite sau statul în picioare.
• Instabilitate la mers sau alergare: Sensația de instabilitate sau slăbiciune în timpul mișcării.
Metode de diagnostic
Diagnosticul piciorului plat poate fi stabilit prin:
1. Examinare Fizică: Medicul examinează piciorul, mersul și poate observa lipsa sau aplatizarea arcului longitudinal.
2. Radiografii: Radiografiile în încărcare pot aplatizarea bolții longitudinale cât si alte modificărilor asociate specifice acestei patologii.
3. Plantigrama: Pentru a evalua distribuția greutății pe talpă și gradul de aplatizare a acesteia.
4. RMN (Rezonanță Magnetică) sau CT (Tomografie Computerizată în încărcare dacă este posibilă): Aceste imagini pot oferi detalii mai precise despre leziunile asociate afectarea articulatiilor sau a tendoanelor de la nivelul piciorului.
Mijloace de tratament
Tratamentul piciorului plat poate include:
1. Încălțăminte corespunzătoare: Utilizarea de încălțăminte cu suport pentru arcul piciorului sau tălpi ortopedice poate ajuta la susținerea și corectarea poziției piciorului.
2. Fizio-kinetoterapie: Exerciții de întărire a mușchilor piciorului, de îmbunătățire a mobilității și scădere a inflamației
3. Orteze sau dispozitive de suport: Pentru a corecta alinierea piciorului și a reduce durerea.
4. Medicație: Utilizarea de analgezice sau antiinflamatoare pentru a controla durerea și inflamația.
5. Chirurgie: În cazurile severe sau când alte metode de tratament nu sunt eficiente, intervenția chirurgicală poate fi o opțiune pentru corectarea alinierii piciorului.
Concluzie
Piciorul plat poate fi o afecțiune care scade calitatea vieții, dar cu un tratament adecvat, majoritatea persoanelor se pot simți mai bine și pot avea o funcționalitate mai bună a piciorului. Este important să se consulte un medic ortoped pentru un diagnostic corect și pentru a stabili un plan de tratament individualizat, care poate include o combinație de schimbări ale stilului de viață, fizio-kinetoterapie, utilizarea talonetelor, ortezelor sau de dispozitive specifie și, în unele cazuri, intervenție chirurgicală.
