Terapia durerii
Ramura medicală dezvoltată la începutul anilor ’90 în USA prin practica medicilor anesteziști, Terapia Durerii presupune abordarea simptomului comun -DUREREA- ca patologie medicală. Întâlnită în afecțiuni acute și cronice, etiologia durerii și tratamentul (parțial sau total) asociate, coroborate cu planificarea sistemica pe termen lung în sensul păstrării calității vieții pacientului, devin obiective funcționale soluționate de echipe multidisciplinare ai căror membri provin din specialități precum - neurologie, A.T.I., reumatologie, ortopedie, neurochirurgie, radiologie intervențională, recuperare medicală, psihologie. Astfel, neexcluzând conduita medicală clasică, tratarea holistică a diagnosticului permite rafinarea actului medical, adițional augmentându-l prin utilizarea inovației tehnologiei (RMN, CT) în diferite etape procedurale.
Idiopată sau relaționată cu injurie tisulară, durerea se definește ca experiență senzorială și emoțională recepționată neuronal în baza stimulilor traumatici sau lezionali. Răspunsul este atât motor, cât și cognitiv, iar în funcție de intensitate, organismul uman generează reacție o neuro-endocrină. Anatomic, ascensional, informația dureroasă preluată de receptorii periferici se transmite neuronilor senzitivi, fiind transportată prin influx nervos (conștient/ inconștient) către centrii nervoși situați la nivelul măduvei spinării (principalul punct de modulare al durerii, cu sau fără reacție motorie) și apoi către talamus unde informația este prelucrata & transformată în senzație, conștientizarea realizându-se ca ultimă etapă în baza procesării realizate la nivelul scoarței cerebrale.
Terapia durerii este o terapie țintită, în centrul atenției situându-se durerea neuropată și/sau psihogenă (acentuată și prelungită de factori psihologici – anxietate, frică, depresie, stres), somatică (sâcâietoare, continuă, neplacută, exacerbată prin mișcare). Ca noutate, se uzitează diagnosticul funcțional al durerii în scopul localizării corecte, respectiv identificării etiologice a acesteia prin corelarea modificărilor anatomice identificate imagistic (IRM/RMN) cu ‘ce anume’ îl doare pe pacient. Sindroamele inflamatorii și infecțiile articulare, diabetul, traumatismele și/sau fracturile vertebrale pot fi surse cauzatoare de durere. Testul funcțional cu ajutorul căruia se evaluează gradul de injurie nervoasă (i.e. electromiografia), se realizează de medicul neurolog, iar tratamentul poate fi conservator sau invaziv. Blocarea temporară a nervilor generatori ai durerii, prin acțiunea țintită cu anestezic se realizează în cadrul procedurilor de diagnosticare de tip bloc: bloc de ram medial (i.e. blocarea durerii articulare de coloană/durerea lombară generată în contextul procesului degenerativ prin injectarea unei cantități mici de anestezic local în apropierea blocului de ram medial), blocuri nervoase (i.e. injectarea unui anestezic local împreună cu o substanță al cărei efect este de lungă durată/ săptămâni de zile în proximitatea nervului spinal presupus simptomatic, ca sursa a durerii), discografia (i.e. aplicată în suspiciunea de durere discogenă, prin creșterea presiunii intradiscale cu ajutorul substanței de contrast se poate diagnostica sursa durerii, urmând a se administra anestezic local și a se evalua clinic pacientul).
Patologiile ce fac obiectul Terapiei Durerii determină modificări socio-comportamentale și anatomice, fapt pentru care planul terapeutic este precedat de o etapă de consolidare în care recuperarea medicală și susținerea prin consiliere psihologică conduc către reintegrarea familială și recâștigarea calității vieții personale a pacientului.
Idiopată sau relaționată cu injurie tisulară, durerea se definește ca experiență senzorială și emoțională recepționată neuronal în baza stimulilor traumatici sau lezionali. Răspunsul este atât motor, cât și cognitiv, iar în funcție de intensitate, organismul uman generează reacție o neuro-endocrină. Anatomic, ascensional, informația dureroasă preluată de receptorii periferici se transmite neuronilor senzitivi, fiind transportată prin influx nervos (conștient/ inconștient) către centrii nervoși situați la nivelul măduvei spinării (principalul punct de modulare al durerii, cu sau fără reacție motorie) și apoi către talamus unde informația este prelucrata & transformată în senzație, conștientizarea realizându-se ca ultimă etapă în baza procesării realizate la nivelul scoarței cerebrale.
Terapia durerii este o terapie țintită, în centrul atenției situându-se durerea neuropată și/sau psihogenă (acentuată și prelungită de factori psihologici – anxietate, frică, depresie, stres), somatică (sâcâietoare, continuă, neplacută, exacerbată prin mișcare). Ca noutate, se uzitează diagnosticul funcțional al durerii în scopul localizării corecte, respectiv identificării etiologice a acesteia prin corelarea modificărilor anatomice identificate imagistic (IRM/RMN) cu ‘ce anume’ îl doare pe pacient. Sindroamele inflamatorii și infecțiile articulare, diabetul, traumatismele și/sau fracturile vertebrale pot fi surse cauzatoare de durere. Testul funcțional cu ajutorul căruia se evaluează gradul de injurie nervoasă (i.e. electromiografia), se realizează de medicul neurolog, iar tratamentul poate fi conservator sau invaziv. Blocarea temporară a nervilor generatori ai durerii, prin acțiunea țintită cu anestezic se realizează în cadrul procedurilor de diagnosticare de tip bloc: bloc de ram medial (i.e. blocarea durerii articulare de coloană/durerea lombară generată în contextul procesului degenerativ prin injectarea unei cantități mici de anestezic local în apropierea blocului de ram medial), blocuri nervoase (i.e. injectarea unui anestezic local împreună cu o substanță al cărei efect este de lungă durată/ săptămâni de zile în proximitatea nervului spinal presupus simptomatic, ca sursa a durerii), discografia (i.e. aplicată în suspiciunea de durere discogenă, prin creșterea presiunii intradiscale cu ajutorul substanței de contrast se poate diagnostica sursa durerii, urmând a se administra anestezic local și a se evalua clinic pacientul).
Patologiile ce fac obiectul Terapiei Durerii determină modificări socio-comportamentale și anatomice, fapt pentru care planul terapeutic este precedat de o etapă de consolidare în care recuperarea medicală și susținerea prin consiliere psihologică conduc către reintegrarea familială și recâștigarea calității vieții personale a pacientului.
